călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.
Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.
Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.
Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu