Dor de ploaie

Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!
Un trăsnet străluce a moarte,
Plecînd nicăieri şi departe.
Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!

Ce veşnic răzbate pustiul!
Un fulger renaşte din rază
În gîndul ce gerul păstrează.
Ce veşnic răzbate pustiul!

Ce noapte şi vreme a vieţii!
În susurul blînd plîng izvoare,
Şi cerul din noapte răsare.
Ce noapte şi vreme a vieţii!

Ce cîntec se-aude în zare!
O lebădă neagră-i pe ape,
Şi cîntă, mereu mai aproape.
Ce cîntec se-aude în zare!

Ce neagră e negura nopţii.
Şi ninge sălbatic îndemnul,
Sub zorii de ceaţă-i infernul.
Ce neagră e negura nopţii!

Ce drum se aşterne pe cale!
Străbat ca nebunul o noapte,
Ce-mi scurmă trecutul prin soapte.
Ce drum se aşterne pe cale!

Ce neagră e negura nopţii.
Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!

Scrisoare (I)

Un gînd îmi pare noaptea ce-mi destramă
un crez rostit apusului de soare,
Cît frumuseţea ta încă mă cheamă
simt că trăiesc o cinică eroare.

Degeaba oameni degeraţi de vară
trăiau iubind şi soarele curat,
Te-am scos din mintea mea încet afară
ca drumul să răzbată ne-ntinat.

Mă mai apasă trist şi derizoriu
tot ce rosteşte gîndul de departe,
Iat tu îmi spui minţit şi provizoriu
că ai să mă iubeşti pînă la moarte.

Plutea în cer ca o enigmă sfîntă
tot aurul de sînge purpuriu
Şi vorba-mpotrivirii mă încîntă
un adevăr rostind. Dar prea tîrziu.

Sub răbufnirea sîngelui ce curge
azi mi te-ai da odată şi-nc-o dată
Şi timp se trece. Şi prin noi se scurge
credinţa tinereţii sfărîmată.

Te-a revoltat condiţia-mi pustie,
dar tot m-ai afundat pînă la gît
Şi-ai plîns cînd vînturi începeau s-adie,
ca să rămîn cu drumul meu şi-atît.

Jurasem să clădim ca o minune
din sărutări şi gînd de primăvară
Palat de nemuriri. Dar viaţa-mi spune
că totuşi eşti, rămîi, o piatră rară.

Pentru războiul paşnicelor arme
mai răbufneşte sîngele din noi,
Dar sentimentu-mpărtăşirii doarme
şi plînge unul pentru amîndoi.

În sărbătoarea anului de mîine
smulgîndu-te condiţiei de cinste,
Mi te-ai mai da ca osul unui cîine
pentru eternul plînsetelor triste.

Ne mai cerşim cu gura-nsîngerată
spre a ne mai certa, de-om fi cîndva.
Acum e totul doar un altădată,
Şi totul s-a-ntîmplat... altundeva.

De pe creste-nourate

Cînd mă cheamă depărtarea
Ca un tainic dor de drum,
Plec strivindu-mi nepăsarea
Ploilor ca văl de fum.

N-am habar de frig răzbate
Şi de-s ploi ori sînt furtuni,
Eu prin munţi am bradul frate
Şi stejari prieteni buni.

Cînd mă cheamă-n depărtare
Apele în susur blînd,
Plec să-mi aflu alinare
Ne’mplinitului meu gînd.

De pe creste-nnourate
Privesc zări de gînd curat,
Şi pe drumuri neumblate
Răvăşesc un pas mirat.

Am pus legămînt cu viaţa
Să am muntele un vis,
Şi în el să-mi port speranţa
Prăvălită în abis.

Sub luceferi şi sub lună
Brizele ne duc în cer,
Şi cu soarta ne-mpreună,
Numai muntele-i stingher.

Ultimul val

Deasupra amintirii în furtună,
Furtună e şi azi pe Marea Neagră,
Iar munţii, rătăcind, se tot adună
Să reclădească lumea noastră-ntreagă.

În universul trist şi plin de valuri,
Epavele se-apropie de mal,
Şi tot mai ne-nţeles se pierd în maluri,
În răvăşirea ultimului val.

Mereu în inchiziţii e-o pereche
Şi valul este ultimul cuprins,
Noi sîntem cea din urmă umbră veche
Ce a rămas pe-un rug de stele stins.

În focul rugăciunilor sihastre
E iarăşi foc şi lumea iar e foc,
Noi ne rugăm spre zările albastre
Pentru noroc şi pentru nenoroc.

Iar cînd şi cheiul portului se curmă,
La noi vin stelele ca într-un port,
Doar cerul plînge, veşnic, a lor urmă
Şi se aruncă-n valul mării mort.

Dar cînd nu poate nimeni să mai meargă
Deasupra norilor de gînd supuşi,
Adună-mi tot ce zace-n Marea Neagră
Să nu confund vioara cu-n arcuş.

Să reclădim din apele de mare
Doi ochi, un suflet şi-ncă un blestem,
Şi să ne certe-ntreaga depărtare
Printr-un reflux şi printr-un flux suprem.

De-a pururi vor rămîne legăminte
În legănarea bărcilor la mal,
Însă acum, iubito, stai cuminte,
Eu povestesc, vestind, ultimul val.

Tu, ultima mea noapte minunată,
Adună-mi lacrima în scoici de mare,
Şi pune-o peste clipa mea uitată
În ultima instanţă de-nchinare.

Astfel eu trăiesc

Sub scutul umbrelor bogate,
În umbra vechiului stejar,
Năluci în calea mea apar
Rănite de iubiri uitate.

Se trec în timpul lor cocorii
Iar eu rămîn timid şi şters
Şi merg pe unde am de mers
Că-n urma mea, şterg urma, norii.

Mă mai abat în disperare
Spre maluri care cad în foc,
Iar dacă plec rămîn pe loc
Peste lumina călătoare.

Secunda violentă

(poezie cenzurată)

Bat secunda fără milă
Şi-o alung spre înapoi,
Mai apoi îmi este silă
Să vorbesc de oameni noi.

Înfăşor cu braţul rece
O lumină ce mă-mbie,
Şi prin degete îmi trece
Pierind în copilărie.

Mă abat acum că bate
Ceasul, veşnica secundă,
Frigu-n inimă-mi răzbate,
Către noapte mă afundă.

Bat secunda şi mă bate,
Şi-mi împac numai în gînd
Triste şoapte zbuciumate,
Amintirile, plîngînd.

Cîntec trist

Motto:

Şi nu uita că viaţa lasă urme

Şi nu uita că din senin cad ploi...

Ne despărţim sub cer senin,
În vara fără soare,
Şi fără vorbe mă închin
La şoapta ce ne doare.

Ne sărutăm cu ochii duşi,
În noi e doar trecutul,
Plecăm înlăcrimaţi, supuşi,
Cu tot necunoscutul.

Şi cîte flori pe lume sunt,
Ne ştiu şi ne condamnă,
Eu spre gutui mă tot avînt,
În ultima mea toamnă.

Să-mi spună ce s-a întîmplat,
Cînd şoapta se-mpreună...
Din tot ce-a fost adevărat,
Ce dăinuie-n minciună?

Să ascultăm povestea lui,
O spune-atît de bine,
Noi să nu spunem nimănui
Decît ce se cuvine.

Ţi-am spus de mult că vom avea
O vară fără soare,
Şi ai ajuns la vorba mea,
Că vremea-i schimbătoare.

Ţi-am spus să pregăteşti de-atunci
O ultimă o rostire,
Dar n-ai putere şi te-ncurci
Şi mă numeşti iubire.

Adio frunzei de gutui,
Pieri-va pînă-n toamnă,
Dacă tu crezi ceea ce spui,
Trecutul ne condamnă.

Plecăm pe drumul despărţit,
Ticsiţi printre regrete,
Cînd toate par de negăsit
Şi pier să se repete.