Un gînd îmi pare noaptea ce-mi destramă
un crez rostit apusului de soare,
Cît frumuseţea ta încă mă cheamă
simt că trăiesc o cinică eroare.
Degeaba oameni degeraţi de vară
trăiau iubind şi soarele curat,
Te-am scos din mintea mea încet afară
ca drumul să răzbată ne-ntinat.
Mă mai apasă trist şi derizoriu
tot ce rosteşte gîndul de departe,
Iat tu îmi spui minţit şi provizoriu
că ai să mă iubeşti pînă la moarte.
Plutea în cer ca o enigmă sfîntă
tot aurul de sînge purpuriu
Şi vorba-mpotrivirii mă încîntă
un adevăr rostind. Dar prea tîrziu.
Sub răbufnirea sîngelui ce curge
azi mi te-ai da odată şi-nc-o dată
Şi timp se trece. Şi prin noi se scurge
credinţa tinereţii sfărîmată.
Te-a revoltat condiţia-mi pustie,
dar tot m-ai afundat pînă la gît
Şi-ai plîns cînd vînturi începeau s-adie,
ca să rămîn cu drumul meu şi-atît.
Jurasem să clădim ca o minune
din sărutări şi gînd de primăvară
Palat de nemuriri. Dar viaţa-mi spune
că totuşi eşti, rămîi, o piatră rară.
Pentru războiul paşnicelor arme
mai răbufneşte sîngele din noi,
Dar sentimentu-mpărtăşirii doarme
şi plînge unul pentru amîndoi.
În sărbătoarea anului de mîine
smulgîndu-te condiţiei de cinste,
Mi te-ai mai da ca osul unui cîine
pentru eternul plînsetelor triste.
Ne mai cerşim cu gura-nsîngerată
spre a ne mai certa, de-om fi cîndva.
Acum e totul doar un altădată,
Şi totul s-a-ntîmplat... altundeva.
