Noi, paşi prin timp...

Pas după pas păşim pe calea existenţei. Suntem mereu aceiaşi şi, totuşi, alţii. Suntem fulguiri de zâmbet, suntem soare şi lacrimă. Ne-am născut cu un paşaport spre Nicăieri. Sau spre Undeva. Dar, avem datoria de a merge înainte. Lăsând trecutul în noi, parte neclintită a unei eternităţi. Al unui ieri ce, sperăm, să nu devină, din nou, un azi.

Vom face primul pas încă din naştere. Paşii copilăriei, ai purităţii. Poticnindu-ne în frunze lăcrimânde, firele nevăzute care ne leagă de Cer ne vor ridica încet, ajutându-ne să pornim apoi mai departe. Pentru că “noi vom trece pragul pe un drum sortit” (“Pas pe prag“).

Treptat, timpul va trece…”Tic-tac”… … strivind secundele una câte una. Fără şovăială, paşii ne vor purta spre un alt prag, plin de mistere. Acela al adolescenţei. Inima va înflori, lăsând să pătrundă în ea iubirea, deschizând “privirea “.

Vom mai urca o treaptă. Treapta maturităţii, viaţa fiind înţeleasă acum numai ca “Destin comun”, chiar dacă, uneori, “razele de lună spun că nu se poate“. O treaptă a cărui prag va fi plin de ”viaţă răvăşită“. Dar… “E drumul greu”… Vom “vinde trecutul la tarabă”, trecând peste toate obstacolele, întrecându-ne ”cu primăvara în trăiri”. Încet, încet, trecutul va putrezi, cântecul trist şi lacrimile de greier transformându-se în dans lin de “speranţă lumească“. Într-un “Destin târziu“, când viaţa pare că nu mai are nici o noimă, descoperim că orice cădere este un pas înainte, un zâmbet cu sens devenind zbor spre înălţimi. Paşii în doi… Fulgi de clipe ce fâlfâie din aripi…(“Iubire”)… Zmee spre un alt destin… În toată această etapă vom fi, pentru noi şi pentru alţii, inscripţie în antiteză, un Alfa şi Omega, o zbatere de aripi, cădere şi zbor, întuneric şi lumină, răsărit şi apus. Vom privi viaţa cu alţi ochi, fiind părtaşi la bucuriile şi tristeţile semenilor noştri. Încercând să ajutăm vom deveni, de multe ori, “cenzuraţi“, dar dornici să găsim răspunsuri. Unele vor veni, altele vor întârzia. Ne va fi foarte greu să înţelegem de ce majoritatea întrebărilor noastre sunt retorice...

Dar vom lupta să răzbatem şi, cu zâmbetul pe buze şi credinţa în suflet, deschidem o nouă poartă. Aceea în care fiecare amintire începe cu “A fost odată“… În care “adunăm din urmele de fum/cu duioşie scrumul” (“Lacrimi”). Aceea care parcă ne este şi teamă să o numim, să o trăim. Răscolim amintirile şi nu găsim prezentul decât în zâmbetul propriilor copii şi râsul zglobiu al nepoţilor noştri.

Cu sfială, vom ajunge să păşim pe ultima poartă. ”Pas de pas tîrziu/Vine-ntr-un sicriu/Ca un paşnic semn/Răstignit în lemn.” (“Un pas“). Va fi “Ultimul val“, învăluit în ”Nostalgie de Toamnă”. Dar nu vom uita, înainte de a trece acest prag, să adresăm o ”Rugăminte“ celor dragi: aceea de a preţui fiecare clipă, ca şi când ar fi ultima… Aceea de a privi şi asculta, cu inima deschisă, râsul unui copil, sărutul unui adolescent, frământările unui adult şi amintirile unui om în vârstă. De a vibra la fiecare lacrimă de nor, la murmurul unui izvor, de a asculta foşnetul stelelor şi tăcerea unui zâmbet de soare…

Şi aceasta, chiar dacă nu avem răspunsul la ceea ce reprezintă clipele… Poate că nu sunt altceva decât lacrimile noastre prinse în clepsidra timpului… sau fire de nisip strangulate de mâini dornice… De căutare? De dragoste? De speranţă? Cine mai ştie?

“Mister în pas“… Fiecare dintre ei ne deschid o cale pe drumul vieţii… Fiecare trebuie trăit… Până la “Pasul final“… Ultimul…

“Pas pe prag”… Ce este altceva această mică nestemată decât o radiografie a vieţii oricăruia dintre noi, până la Supremul Pas?

Nu sunt oare aceştia trepte existenţiale care crează un “Pod” peste timp?

Sau, poate, “Concertul vieţii”…

Patricia-Viorica Belcin