Toamna pe cîmpie,
Mă mai poartă gîndul
Prin copilărie.
Îmi adun credinţa
Din imensa noapte,
Şi îmi chem sentinţa
Prin desfrîu de şoapte.
Mai adun cu ură
Paşii, cînd vin zorii,
Dar, din flori de zgură,
Năpădesc fiorii.
Chem o nouă şoaptă
Rătăcind prin stele,
Noaptea stă şi-aşteaptă
Gîndurile mele.
Cheamă depărtarea
Nourii în floare,
Şi-mi urăsc chemarea
Cînd privesc la soare.
Lunecă tîrzie
Luna printre toate,
Şi-apoi vîntu-adie
Visuri spulberate.
Şoapta desfrînată
Stăruie-n furtună,
Noi, ca niciodată,
Sîntem împreună.
Reclădesc palatul
Sfărîmat de silă,
Şi umbresc înaltul
Fără să am milă.
Azi, ca totdeauna
Regăsesc cuvîntul,
Cînd mă bate luna
Şi plînge pămîntul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu