Conform unor idei atotcuprinzătoare, pădurile se văd, copacii se zăresc greu. După furtună însă, nimeni nu vorbeşte despre păduri, doar copacii sunt cei loviţi şi seceraţi.
Pădurile copacilor ce suntem ne cuprind în întregime. Că sunt pâlcuri, că sunt perdele de protecţie, că sunt păduri de pepinieră ori că sunt păduri seculare, mai nimeni nu face referire la copaci. Rar de tot, câte unul mai spune “pădure de brad” ori “pădure de mesteacăn”.
Deseori, prea des poate sunt amintiţi copacii cu o viaţă efemeră: sălciile, plopii, aninii. Alteori cei care îşi întind rădăcinile întru distrugere. La fel de amintiţi sunt copacii încorsetaţi între trotuare şi străzi.
Nimeni însă nu vrea să îşi aminteasca, nimeni însă nu vrea să vorbească de copacii singuratici, acei copaci care, în bătaia tuturor vânturilor, au fost de neclintit. Acei copaci care au dat sens, uneori, vieţii celor rătăciţi; au dat umbră celor obidiţi, au
dat repere dăinuitoare prin vreme acelor care şi-au delimitat existenţa, pornind de la ei şi ajungând tot la ei. Acei copaci care au fost forţaţi să nu poată să rămână anonimi. Au avut nume, şi numele lor s-a păstrat ca un sens al existenţei locurilor şi timpurilor inconfundabile.
La răscruci de vijelii fiind, securea vremurilor a atins de multe ori. Tulpina lor poartă cicatricele loviturilor de secure sau încă păstrează vârfurile săgeţilor aruncate cu bună ştiinţă, ori fără de gândire, spre încercarea şi dovedirea calităţilor acelor trecători. Şi ca nimic să nu rămână ca o simplă întâmplare, vremea şi-a pus amprenta, ascunzând doar, privirilor tuturor, rănile, niciodată vindecate, niciodată vindecabile. Iar dacă toate ar fi fost să dureze la infinit, focul din ceruri s-a dovedit a fi necruţător, lăsând în urmă doar amintirea locurilor.
Mai devreme, ori mai târziu, în umbra sau la umbra semeţilor arbori au apărut puieţii, cei care urmau să ajungă la fel de semeţi. Dar rareori aceştia au reuşit să înlocuiască pe cel din a cărui rădăcină apăruseră... prăbuşindu-se în prea dura necesară luptă, pierind anonimi.
Am trecut de multe ori prin pădurile seculare. Am văzut în aceste păduri şi copaci doborâţi de furtuni sau de fulgere. Dar am văzut mult mai mult cum sunt atacaţi furibund copacii singuratici. Deşi nici loc mult nu ocupă, deşi de folos de multe ori au fost şi încă sunt, oamenii tocmai către ei îşi îndreaptă dorinţa de a-i doborî. Şi ca să completeze opera umană, fulgere apărute de aievea îşi fac mereu drum spre aceşti ultimi copaci singuratici.
Unii dintre marii copaci singuratici, de multe ori nu se mai văd, cotropiţi fiind, în existenţa lor, de creşterea pădurilor nedefinite, în amestec fără formă. Copacii ce nu se văd de atâta pădure nedorită... Iar pădurile nedorite încep să cuprindă aproape întregul areal. Vâscul acestora ameninţă necruţător existenţa nobilă a copacilor singuratici, ba chiar şi pe a celor ce mai au, sau vor să aibă o existenţă necesară şi lăsătoare de rod.
Nu mi-am dorit niciodată să mă compar cu un copac singuratic. Nu mi-am dorit niciodată să am destinul unui copac singuratic. Mi-am dorit întotdeauna să fiu ca un copac în mijlocul pădurii. Poate şi pentru că mi-ar fi fost mult mai uşor. Dar poate că am fost un soi ce nu s-a putut cuprinde în nici o pădure. Pădurile m-au împins mereu spre margine şi mereu m-am trezit ca un copac singur, în bătaia vânturilor, în vorbele oamenilor, trimis mereu, mereu către margine. Şi mereu, fără împotrivire am plecat în căutarea pădurilor ce îmi vor permite să stau o clipă să îmi pansez rănile săgeţilor otrăvite. Am simţit uneori că sunt obosit şi mi-am dorit să rămân doar o umbră, intins peste drumurile ce le tot mersesem. Dar parcă nici aşa nu mi-a fost dată odihna şi mereu a trebuit să privesc cerul, apele, norii, fulgerele, vânturile, direct în faţă. Şi mereu să bat drumul sorţii doar pe jos. Şi aproape mereu să o iau de la început. Iar drumul nu se lasă niciodată a fi scurtat. Se vrea uneori a fi mai greu, aşa încât de multe ori trebuie să iau în piept urcuşuri de neimaginat. Iar vânturile îngheţate suflă fără încetare, din aproape toate părţile.
Lumina soarelui mi-a crestat în priviri dorinţa de a domoli întunericul. Frigul iernilor mi-a brăzdat fruntea să pot rezista căldurii toride. Ploile de toamnă mi-au înlăcrimat ochii să mă pot apăra de vânturile de peste vreme. Şi urmele trecerii doar s-au estompat, urmând ca odată cândva să bată pragul... Acel prag peste care pasul, mic în forma sa cea mai simplă, mare în însemnătatea lui reală, nu se va mai întoarce... niciodată...
Sau e poate doar o iluzie... Poate doar se va închide un cerc... Şi un alt cerc deschis îi poate lua locul... Şi aşa mai departe... Et caetera... până în eternitate. Şi chiar mai departe!
