Va fi curând un val nimicitor
Ce va lovi în tot ce e înalt,
Şi focuri, într-un rug ameţitor,
Vor da-n final şi ultimul asalt.
Deasupra va rămâne un palat
Ce urme va purta, ca de securi,
Şi doar pământul va putea fi pat
Pentru acei ce nu vor fi-n păduri.
Şi martori or să fie prea puţini,
Eu sigur... dar aş vrea să fii şi tu...
Să ducem către cei plecaţi lumini,
Şi să păstrăm speranţa ca atu...
Ne iubim în trecere mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Umbra lumii nouă ni s-a dat
A venit şi seara, s-a-nnoptat.
Umbrele vin peste noi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Noaptea rece-n taină ne-a cuprins
Nu mai ştiu ce patimi ne-au învins.
Întuneric vom privi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Neguri ne trimit către abis,
Poarta depărtării s-a deschis.
Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,
Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,
Razele de soare ard un văl de ceaţă,
Noi vom trece pragul pe un drum sortit.
Pas de înălţare, izgonit de lume,
Se despovărează de un trist trecut,
Razele de lună scriu pe cer un nume,
Noi vom trece pragul spre necunoscut.
Pas de existenţă, împărţit în două,
Se reduce astăzi la destin comun,
Razele de soare plâng în bob de rouă,
Noi vom trece pragul. Nu ştiu ce să-ţi spun.
Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,
Trece spre finalul gândului uitat,
Razele de lună spun că nu se poate,
Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.
Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.
Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.
Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.
Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.
Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.
Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.
Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.
Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?
Protestez în modul cel mai dur
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)
Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)
Învăţ acum că mai există Basta,
Şi nu-i străin, ci e român de-al meu.
Învăţ şi înţeleg acum năpasta
Ce ne-a împins în jos, pe noi, mereu!
Învăţ mereu că-n lume e mai bine
Să stai îngenuncheat mereu la porţi,
Învăţ şi înţeleg că cei ca mine
Sunt vinovaţi mereu că nu sunt morţi!
Învăţ. Dar nu pot unii să priceapă
Că pietre suntem, dure, ce nu crapă,
Chiar dacă suntem aruncate-n apă.
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Eu sînt doar nemuritor de rând,
Am vrut doar să vezi că se mai poate
Să te reclădeşti din scrum de gând.
Dintr-un vis stârnit de remuşcare
Te-ai robit în noapte şi în seri
Şi plecând în tainica-mi chemare
Vei trăi strivită de plăceri.
Să mă uiţi ca să mă ai cu viaţa
Eu sunt doar o umbră în uitări,
Şi să plîngi în şoaptă dimineaţa
Ce-am strivit-o-n albe aşteptări.
Dintr-o vorbă scrisă în păcate
Te-am dorit în clipa de hotar,
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Ca pe-o filă dintr-un calendar.
Şi precum se strâng în noapte toate
Să renaşti din viaţă şi din şoapte
Şi priveşte-n taină şi socoate
Clipa înrobită ca o noapte.
