De pe creste-nourate

Cînd mă cheamă depărtarea
Ca un tainic dor de drum,
Plec strivindu-mi nepăsarea
Ploilor ca văl de fum.

N-am habar de frig răzbate
Şi de-s ploi ori sînt furtuni,
Eu prin munţi am bradul frate
Şi stejari prieteni buni.

Cînd mă cheamă-n depărtare
Apele în susur blînd,
Plec să-mi aflu alinare
Ne’mplinitului meu gînd.

De pe creste-nnourate
Privesc zări de gînd curat,
Şi pe drumuri neumblate
Răvăşesc un pas mirat.

Am pus legămînt cu viaţa
Să am muntele un vis,
Şi în el să-mi port speranţa
Prăvălită în abis.

Sub luceferi şi sub lună
Brizele ne duc în cer,
Şi cu soarta ne-mpreună,
Numai muntele-i stingher.

Ultimul val

Deasupra amintirii în furtună,
Furtună e şi azi pe Marea Neagră,
Iar munţii, rătăcind, se tot adună
Să reclădească lumea noastră-ntreagă.

În universul trist şi plin de valuri,
Epavele se-apropie de mal,
Şi tot mai ne-nţeles se pierd în maluri,
În răvăşirea ultimului val.

Mereu în inchiziţii e-o pereche
Şi valul este ultimul cuprins,
Noi sîntem cea din urmă umbră veche
Ce a rămas pe-un rug de stele stins.

În focul rugăciunilor sihastre
E iarăşi foc şi lumea iar e foc,
Noi ne rugăm spre zările albastre
Pentru noroc şi pentru nenoroc.

Iar cînd şi cheiul portului se curmă,
La noi vin stelele ca într-un port,
Doar cerul plînge, veşnic, a lor urmă
Şi se aruncă-n valul mării mort.

Dar cînd nu poate nimeni să mai meargă
Deasupra norilor de gînd supuşi,
Adună-mi tot ce zace-n Marea Neagră
Să nu confund vioara cu-n arcuş.

Să reclădim din apele de mare
Doi ochi, un suflet şi-ncă un blestem,
Şi să ne certe-ntreaga depărtare
Printr-un reflux şi printr-un flux suprem.

De-a pururi vor rămîne legăminte
În legănarea bărcilor la mal,
Însă acum, iubito, stai cuminte,
Eu povestesc, vestind, ultimul val.

Tu, ultima mea noapte minunată,
Adună-mi lacrima în scoici de mare,
Şi pune-o peste clipa mea uitată
În ultima instanţă de-nchinare.

Astfel eu trăiesc

Sub scutul umbrelor bogate,
În umbra vechiului stejar,
Năluci în calea mea apar
Rănite de iubiri uitate.

Se trec în timpul lor cocorii
Iar eu rămîn timid şi şters
Şi merg pe unde am de mers
Că-n urma mea, şterg urma, norii.

Mă mai abat în disperare
Spre maluri care cad în foc,
Iar dacă plec rămîn pe loc
Peste lumina călătoare.

Secunda violentă

(poezie cenzurată)

Bat secunda fără milă
Şi-o alung spre înapoi,
Mai apoi îmi este silă
Să vorbesc de oameni noi.

Înfăşor cu braţul rece
O lumină ce mă-mbie,
Şi prin degete îmi trece
Pierind în copilărie.

Mă abat acum că bate
Ceasul, veşnica secundă,
Frigu-n inimă-mi răzbate,
Către noapte mă afundă.

Bat secunda şi mă bate,
Şi-mi împac numai în gînd
Triste şoapte zbuciumate,
Amintirile, plîngînd.

Cîntec trist

Motto:

Şi nu uita că viaţa lasă urme

Şi nu uita că din senin cad ploi...

Ne despărţim sub cer senin,
În vara fără soare,
Şi fără vorbe mă închin
La şoapta ce ne doare.

Ne sărutăm cu ochii duşi,
În noi e doar trecutul,
Plecăm înlăcrimaţi, supuşi,
Cu tot necunoscutul.

Şi cîte flori pe lume sunt,
Ne ştiu şi ne condamnă,
Eu spre gutui mă tot avînt,
În ultima mea toamnă.

Să-mi spună ce s-a întîmplat,
Cînd şoapta se-mpreună...
Din tot ce-a fost adevărat,
Ce dăinuie-n minciună?

Să ascultăm povestea lui,
O spune-atît de bine,
Noi să nu spunem nimănui
Decît ce se cuvine.

Ţi-am spus de mult că vom avea
O vară fără soare,
Şi ai ajuns la vorba mea,
Că vremea-i schimbătoare.

Ţi-am spus să pregăteşti de-atunci
O ultimă o rostire,
Dar n-ai putere şi te-ncurci
Şi mă numeşti iubire.

Adio frunzei de gutui,
Pieri-va pînă-n toamnă,
Dacă tu crezi ceea ce spui,
Trecutul ne condamnă.

Plecăm pe drumul despărţit,
Ticsiţi printre regrete,
Cînd toate par de negăsit
Şi pier să se repete.

Lacrimi

Pustiu, ca umbra de scîntei,
Sub norii de zăpadă,
Adun din vorbe şi idei
O lume de paradă.
În falduri albe învelit
Un început răsare,
Iar timpul a întinerit
Pierzîndu-se în zare.

Sub mantii grele de furtuni
Răscrucea-i o-ntîlnire,
Mai cred în sacrele minuni
Robite de iubire.
Şi un cuvînt rămas postum
Îmi taie mereu drumul
Şi-adun din urmele de fum
Cu duioşie scrumul.

Şi-apoi din grindine şi foc
Dau brazii nemuririi
Şi caut raza de noroc
Şi pragul amintirii.
Iar cînd mă-ntorc din rătăciri
Spre taina măsluită
Mă ard în prag de împliniri
Şi-n şoapta răstignită.

M-adun la focul învingînd
Căldura casei triste
Şi port minunile în gînd
Şi-n lacrimi să existe.
Şi din deşertul ce mi-l am
Revine ca o boare
De cînd prin stele colindam
O taină călătoare.

Suflet răzvrătit

De ce-ai plecat? Tu nu voiai să pleci,
Pe lungul drum cu luminiţe reci,
În noaptea-n care m-aşteptai să vin
Ca un torent de şoapte şi senin?

De ce-ai venit, de nu voiai să vii,
Ca o-ntîmplare seacă şi senină?
Azi drumul tău tu nici nu îl mai ştii,
Iar lacrima e arsă de lumină.

Ca un altar de vis şi întrebare
A fost ce-a fost, o lacrimă de-apoi.
De ce-ai plecat spre cinica uitare
De ce s-a stins un pas voit în doi?

De ce-ai plecat? Tu chiar voiai să pleci?
De ce-ai lăsat priviri prin lacrimi seci?
De ce-ai venit? Tu chiar voiai să vii?
Spune-mi, te rog, va fi să mai revii?