Secunda violentă

(poezie cenzurată)

Bat secunda fără milă
Şi-o alung spre înapoi,
Mai apoi îmi este silă
Să vorbesc de oameni noi.

Înfăşor cu braţul rece
O lumină ce mă-mbie,
Şi prin degete îmi trece
Pierind în copilărie.

Mă abat acum că bate
Ceasul, veşnica secundă,
Frigu-n inimă-mi răzbate,
Către noapte mă afundă.

Bat secunda şi mă bate,
Şi-mi împac numai în gînd
Triste şoapte zbuciumate,
Amintirile, plîngînd.

Cîntec trist

Motto:

Şi nu uita că viaţa lasă urme

Şi nu uita că din senin cad ploi...

Ne despărţim sub cer senin,
În vara fără soare,
Şi fără vorbe mă închin
La şoapta ce ne doare.

Ne sărutăm cu ochii duşi,
În noi e doar trecutul,
Plecăm înlăcrimaţi, supuşi,
Cu tot necunoscutul.

Şi cîte flori pe lume sunt,
Ne ştiu şi ne condamnă,
Eu spre gutui mă tot avînt,
În ultima mea toamnă.

Să-mi spună ce s-a întîmplat,
Cînd şoapta se-mpreună...
Din tot ce-a fost adevărat,
Ce dăinuie-n minciună?

Să ascultăm povestea lui,
O spune-atît de bine,
Noi să nu spunem nimănui
Decît ce se cuvine.

Ţi-am spus de mult că vom avea
O vară fără soare,
Şi ai ajuns la vorba mea,
Că vremea-i schimbătoare.

Ţi-am spus să pregăteşti de-atunci
O ultimă o rostire,
Dar n-ai putere şi te-ncurci
Şi mă numeşti iubire.

Adio frunzei de gutui,
Pieri-va pînă-n toamnă,
Dacă tu crezi ceea ce spui,
Trecutul ne condamnă.

Plecăm pe drumul despărţit,
Ticsiţi printre regrete,
Cînd toate par de negăsit
Şi pier să se repete.

Lacrimi

Pustiu, ca umbra de scîntei,
Sub norii de zăpadă,
Adun din vorbe şi idei
O lume de paradă.
În falduri albe învelit
Un început răsare,
Iar timpul a întinerit
Pierzîndu-se în zare.

Sub mantii grele de furtuni
Răscrucea-i o-ntîlnire,
Mai cred în sacrele minuni
Robite de iubire.
Şi un cuvînt rămas postum
Îmi taie mereu drumul
Şi-adun din urmele de fum
Cu duioşie scrumul.

Şi-apoi din grindine şi foc
Dau brazii nemuririi
Şi caut raza de noroc
Şi pragul amintirii.
Iar cînd mă-ntorc din rătăciri
Spre taina măsluită
Mă ard în prag de împliniri
Şi-n şoapta răstignită.

M-adun la focul învingînd
Căldura casei triste
Şi port minunile în gînd
Şi-n lacrimi să existe.
Şi din deşertul ce mi-l am
Revine ca o boare
De cînd prin stele colindam
O taină călătoare.

Suflet răzvrătit

De ce-ai plecat? Tu nu voiai să pleci,
Pe lungul drum cu luminiţe reci,
În noaptea-n care m-aşteptai să vin
Ca un torent de şoapte şi senin?

De ce-ai venit, de nu voiai să vii,
Ca o-ntîmplare seacă şi senină?
Azi drumul tău tu nici nu îl mai ştii,
Iar lacrima e arsă de lumină.

Ca un altar de vis şi întrebare
A fost ce-a fost, o lacrimă de-apoi.
De ce-ai plecat spre cinica uitare
De ce s-a stins un pas voit în doi?

De ce-ai plecat? Tu chiar voiai să pleci?
De ce-ai lăsat priviri prin lacrimi seci?
De ce-ai venit? Tu chiar voiai să vii?
Spune-mi, te rog, va fi să mai revii?

Fapt al nopţii

Fapta vieţii te ridică,
Lumea e acum prea mică,
Cerbii zbor spre depărtare,
Tu nu poţi avea hotare.

Şi închină cupa plină
Să îţi jur şi eu lumină,
Paşii mei vin iar spre tine,
Noaptea-i tot ce-mi aparţine.

Noaptea asta-i limpezită
Şi-are numai o ursită.
Şi în taină iarăşi sapă
Pentru apă, groapă-n apă,

Să înveţi să faci risipă
Pentru tot ce faci în pripă,

Să rămâi ca un altar
Rugăciunii de hoinar.

Răspuns întîrziat

Azi îţi dau răspuns, cu-ntîrziere,
Pot să îl repet de mii de ori:
Eu sînt doar hotarnica părere
Ce ucide dimineţi în zori.

Pe sfîrşit de vis şi calendare
Eu rămîn un gînd fulgerător,
Am pierdut cu-aceeaşi disperare
Ce mă face azi nemuritor.

Mi-ai fost cândva şoaptă-nlăcrimată
Ca o filă de trecut absent,
Astăzi ştiu că eşti chiar tu sfărmată
În desfrîu minţit şi indecent.

Poartă-te pe visul nemuririi
Cu credinţă de înalt şi vis,
Retrăieşte-n sensul amintirii
Ca un trist, teribil, compromis.

Adu-mi jertfa stelelor căzute
Peste nerostitul legămînt,
Spune nopţii mele să-mprumute
Aripe din fulger şi cuvînt.

Dăruieşte-n amintirea noastră
Vorba ta-necată de regret,
Ca o şoaptă prinsă la fereastră
Şi strivită de un pas încet.

Te aştept să uit, a cîta oară,
Scopul de a fi prin altceva,
Primăvara plînge-n primăvară
Şi sînt eu, tot eu, altcineva.

Dăruieşte-te, suspin prădalnic
Către nopţi îngemănate-n nori,
Că-mi tot bat la poarta mea năvalnic
Amintiri de dimineţi şi zori.

Lasă-mi azi această mîngîiere
Să-ţi răspund, să tac şi să-ţi vorbesc,
Ce îţi pasă de a mea durere?
Ce îţi pasă că te mai iubesc?

Vorba ta e compromisul jalnic
Şi prefer să ard în felul meu,
Doar în munte bradul este falnic,
Doar prin mine eu voi fi mereu.

A fi ori....

M-aş răstigni pe-ntreaga amintire
De lumea ar vorbi ce n-ar vorbi
Şi aş rosti povestea în neştire
Sfîrşind mereu: A fi sau a nu fi.

Dar un destin slujit de anemie
Întoarce fila veche făr-a şti
Şi ultima mea şoaptă-n bucurie
Sfîrşeste iar: A fi sau a nu fi.