Noi, paşi prin timp...

Pas după pas păşim pe calea existenţei. Suntem mereu aceiaşi şi, totuşi, alţii. Suntem fulguiri de zâmbet, suntem soare şi lacrimă. Ne-am născut cu un paşaport spre Nicăieri. Sau spre Undeva. Dar, avem datoria de a merge înainte. Lăsând trecutul în noi, parte neclintită a unei eternităţi. Al unui ieri ce, sperăm, să nu devină, din nou, un azi.

Vom face primul pas încă din naştere. Paşii copilăriei, ai purităţii. Poticnindu-ne în frunze lăcrimânde, firele nevăzute care ne leagă de Cer ne vor ridica încet, ajutându-ne să pornim apoi mai departe. Pentru că “noi vom trece pragul pe un drum sortit” (“Pas pe prag“).

Treptat, timpul va trece…”Tic-tac”… … strivind secundele una câte una. Fără şovăială, paşii ne vor purta spre un alt prag, plin de mistere. Acela al adolescenţei. Inima va înflori, lăsând să pătrundă în ea iubirea, deschizând “privirea “.

Vom mai urca o treaptă. Treapta maturităţii, viaţa fiind înţeleasă acum numai ca “Destin comun”, chiar dacă, uneori, “razele de lună spun că nu se poate“. O treaptă a cărui prag va fi plin de ”viaţă răvăşită“. Dar… “E drumul greu”… Vom “vinde trecutul la tarabă”, trecând peste toate obstacolele, întrecându-ne ”cu primăvara în trăiri”. Încet, încet, trecutul va putrezi, cântecul trist şi lacrimile de greier transformându-se în dans lin de “speranţă lumească“. Într-un “Destin târziu“, când viaţa pare că nu mai are nici o noimă, descoperim că orice cădere este un pas înainte, un zâmbet cu sens devenind zbor spre înălţimi. Paşii în doi… Fulgi de clipe ce fâlfâie din aripi…(“Iubire”)… Zmee spre un alt destin… În toată această etapă vom fi, pentru noi şi pentru alţii, inscripţie în antiteză, un Alfa şi Omega, o zbatere de aripi, cădere şi zbor, întuneric şi lumină, răsărit şi apus. Vom privi viaţa cu alţi ochi, fiind părtaşi la bucuriile şi tristeţile semenilor noştri. Încercând să ajutăm vom deveni, de multe ori, “cenzuraţi“, dar dornici să găsim răspunsuri. Unele vor veni, altele vor întârzia. Ne va fi foarte greu să înţelegem de ce majoritatea întrebărilor noastre sunt retorice...

Dar vom lupta să răzbatem şi, cu zâmbetul pe buze şi credinţa în suflet, deschidem o nouă poartă. Aceea în care fiecare amintire începe cu “A fost odată“… În care “adunăm din urmele de fum/cu duioşie scrumul” (“Lacrimi”). Aceea care parcă ne este şi teamă să o numim, să o trăim. Răscolim amintirile şi nu găsim prezentul decât în zâmbetul propriilor copii şi râsul zglobiu al nepoţilor noştri.

Cu sfială, vom ajunge să păşim pe ultima poartă. ”Pas de pas tîrziu/Vine-ntr-un sicriu/Ca un paşnic semn/Răstignit în lemn.” (“Un pas“). Va fi “Ultimul val“, învăluit în ”Nostalgie de Toamnă”. Dar nu vom uita, înainte de a trece acest prag, să adresăm o ”Rugăminte“ celor dragi: aceea de a preţui fiecare clipă, ca şi când ar fi ultima… Aceea de a privi şi asculta, cu inima deschisă, râsul unui copil, sărutul unui adolescent, frământările unui adult şi amintirile unui om în vârstă. De a vibra la fiecare lacrimă de nor, la murmurul unui izvor, de a asculta foşnetul stelelor şi tăcerea unui zâmbet de soare…

Şi aceasta, chiar dacă nu avem răspunsul la ceea ce reprezintă clipele… Poate că nu sunt altceva decât lacrimile noastre prinse în clepsidra timpului… sau fire de nisip strangulate de mâini dornice… De căutare? De dragoste? De speranţă? Cine mai ştie?

“Mister în pas“… Fiecare dintre ei ne deschid o cale pe drumul vieţii… Fiecare trebuie trăit… Până la “Pasul final“… Ultimul…

“Pas pe prag”… Ce este altceva această mică nestemată decât o radiografie a vieţii oricăruia dintre noi, până la Supremul Pas?

Nu sunt oare aceştia trepte existenţiale care crează un “Pod” peste timp?

Sau, poate, “Concertul vieţii”…

Patricia-Viorica Belcin

Un ocean de iubire într-o lacrimă de suflet…

În concertul liricii româneşti actuale, Daniel-Dumitru Darie se impune ca o voce distinctă între multe altele ale scriitorilor generaţiei sale.

O nouă carte de versuri care se adaugă la cele încă 4 volume de poezie, publicate deja, se constituie, indubitabil, într-un eveniment literar de marcă.

Este vorba de o nouă apariţie, sub titlul Pas pe Prag, o culegere de poeme ce probează o altfel de trăire poetică. Aici, pragul are un cumul de sensuri, sugestii şi conotaţii diferite de cele acceptate în arealul firescului cotidianului. Din prag, lumea poeţilor a descoperit calea spre orizontul apropiat dar şi spre nemărginire.

Deziluziile vieţii, chinurile creaţiei, aspiraţiile către o nouă altitudine sufletească-speranţa împlinirii în dragoste sunt coordonatele definitorii ale creatorului. Pasul îi este un aliat pentru traversarea nemuririi, un regenerator al forţei artistice dăinuitoare. Avem în faţă încă un sceptic mântuit prin Poezie după ce a urcat solitar spre o Golgotă personală; numai aşa „devenirea” justifică desăvârşirea. Nu există poem din care să nu reţinem o „perlă stilistică”, o expresie inedită, memorabilă (nopţi de foc; vocea-mi archebuză; scrumul de gând etc) Rugăciunile se transformă în rugăminţi („Rugăminte”).

Acum e rândul criticii să se aplece cu acribie şi înţelegere asupra acestei creaţii de certă valoare. Să ajungi la esenţa creaţiei, a Poeziei mai ales, s-o înţelegi cum se cuvine, să o semnalezi la timp imediat după editare, să faci o critică de întâmpinare atât de trebuitoare cititorului mai puţin avizat, sunt doar câteva dintre preceptele determinante care impun şi se impun criticului bine intenţionat. E tocmai ceea ce mă voi strădui să întreprind, fidel acestor repere, pe parcursul părerilor generate de text.

În poemul titular, Daniel-Dumitru Darie face, în sfârşit, „pasul peste prag”; un Făt Frumos care îşi trece mireasa peste prag, prag neumblat, pentru ai arăta palatul comorilor unui nemuritor de rând. Negreşit, noua locatară va deveni şi ea o nemuritoare pe un alt tărâm. Acolo se află cuibul visurilor şi al fericirii, nesperate până atunci. Poemul este concentrat în chintesenţa celor patru strofe - dar câtă potenţialitate sugestivă, conţinută, presupune orice vers!

„Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,

Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,

Razele de soare ard un văl de ceaţă,

Noi vom trece pragul pe un drum sortit.”

…………………………………………..,

„Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,

Trece spre finalul gândului uitat,

Razele de lună spun că nu se poate,

Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.”

(Pas pe Prag)

Arar apare un cer înseninat, curat ”ca oglinda”, luminat de soare, sau spuzit de stele, noaptea - spre care, tu cititor, să-ţi poţi ridica privirile în tării şi să asculţi muzica sferelor; ceaţa, amurgul, clar-obscurul, negurile cotropesc, în sincope, cadrul poemelor. Poetul pare un însingurat, dacă nu, chiar unul dintre marii singuratici care îşi croiesc şi străbat un drum numai al lor în câmpul fără de hotar al literaturii. Însingurarea, singurătatea căutată nu vizează şi nu frizează cumva alienarea; este doar un dat poetic aparţinător (scriitorului).

„Doar lampa prefiră

O flacără moartă

Şi trist mi se-nşiră

O viaţă şi-o soartă

(Plâns de greier)

„Duceam cu mine şoapta unei stele

inoculând speranţe inutil,

Aripi de vis plângeau în vorbe grele,

negând dezastrul pasului tiptil.

(Destin târziu)

„Bat secunda şi mă bate,

Şi-mi împac numai în gînd

Triste şoapte zbuciumate,

Amintirile, plîngînd.

(Secunda violentă)

Filiaţii cu reprezentanţii arealului poetic autohton se pot detecta volens-nolens, fiindcă seva lirică circulă ca prin nişte rădăcini întinse pe sub pământ, asta dacă ar fi să ne oprim doar la expresia lui Lucian Blaga. Convenim că avem dea face cu un dat ancestral, căruia, poetul nostru nu i se poate sustrage. Fuge de tirania subjugării blagiene, dar această tiranie oricum îşi lasă amprenta (Rugăciune la rădăcina stejarului). În acest sens îi putem nominaliza, fie şi în treacăt, pe un Coşbuc, Goga sau Bacovia; Eminescu şi Arghezi împlântă săgeata în scutul poeziei lui Daniel-Dumitru Darie, chiar dacă în cuirasă nu rămâne decât „săgetătura” fiorului liric; adie numai influenta maeştrilor şi nu matricea stilistică înrobitoare a acestora. Preluarea artistică a temelor şi motivelor poetice devine atribut distinct al autorului.

Pe tipar de vers clasic merg mai toate poemele cărţii. Recurgerea la versul alb este rar întâlnită, fiind în slujba aceloraşi coordonate ale cosmosului său poetic.

Pentru cititorii poeziilor lui Daniel-Dumitru Darie, decriptarea îngemănării celor trei „D” a devenit deja un fapt de notorietate. Deseori, denominaţiile se echivalează. Nici autorului nu-i displace trimiterea spre simbolistica alfabetului grecesc; litera „D” avea, în vechea Eladă, numele „delta (∆)”. În scrierile biblice, ∆ semnifică ochiul Divinităţii, acesta fiind adoptat ca totem şi în sigla editurii pe care poetul o conduce.

Daniel-Dumitru Darie, spirit generos, reeditează pilda marelui înaintaş Ion Heliade Rădulescu, nu numai prin îndemnul „…scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, ci şi prin tipărirea cărţilor tinerilor autori. Adevărat act de cultură!

Poate, încă nu i s-au scris exegezele cărţilor apărute, dar critica îşi va face, sperăm, datoria.

Putem afirma, fără să riscăm termenul, că „3D” este deja un scriitor consacrat şi cunoscut unui cerc tot mai larg de cititori şi admiratori.

Oricum şi oricând, în Ţara Poeţilor, în Republica Literelor, senatorul de drept al cuvântului născător de Frumos şi Iubire şi-a însemnat loc de veşnicire („un nemuritor…”).

Unui urmaş al auguştilor poeţi latini se cuvine, pe merit, o urare: EXCELSIOR!

prof. Creţu Dumitru (Mitriţă)

Copacii şi pădurea

Conform unor idei atotcuprinzătoare, pădurile se văd, copacii se zăresc greu. După furtună însă, nimeni nu vorbeşte despre păduri, doar copacii sunt cei loviţi şi seceraţi.

Pădurile copacilor ce suntem ne cuprind în întregime. Că sunt pâlcuri, că sunt perdele de protecţie, că sunt păduri de pepinieră ori că sunt păduri seculare, mai nimeni nu face referire la copaci. Rar de tot, câte unul mai spune “pădure de brad” ori “pădure de mesteacăn”.

Deseori, prea des poate sunt amintiţi copacii cu o viaţă efemeră: sălciile, plopii, aninii. Alteori cei care îşi întind rădăcinile întru distrugere. La fel de amintiţi sunt copacii încorsetaţi între trotuare şi străzi.

Nimeni însă nu vrea să îşi aminteasca, nimeni însă nu vrea să vorbească de copacii singuratici, acei copaci care, în bătaia tuturor vânturilor, au fost de neclintit. Acei copaci care au dat sens, uneori, vieţii celor rătăciţi; au dat umbră celor obidiţi, au dat repere dăinuitoare prin vreme acelor care şi-au delimitat existenţa, pornind de la ei şi ajungând tot la ei. Acei copaci care au fost forţaţi să nu poată să rămână anonimi. Au avut nume, şi numele lor s-a păstrat ca un sens al existenţei locurilor şi timpurilor inconfundabile.

La răscruci de vijelii fiind, securea vremurilor a atins de multe ori. Tulpina lor poartă cicatricele loviturilor de secure sau încă păstrează vârfurile săgeţilor aruncate cu bună ştiinţă, ori fără de gândire, spre încercarea şi dovedirea calităţilor acelor trecători. Şi ca nimic să nu rămână ca o simplă întâmplare, vremea şi-a pus amprenta, ascunzând doar, privirilor tuturor, rănile, niciodată vindecate, niciodată vindecabile. Iar dacă toate ar fi fost să dureze la infinit, focul din ceruri s-a dovedit a fi necruţător, lăsând în urmă doar amintirea locurilor.

Mai devreme, ori mai târziu, în umbra sau la umbra semeţilor arbori au apărut puieţii, cei care urmau să ajungă la fel de semeţi. Dar rareori aceştia au reuşit să înlocuiască pe cel din a cărui rădăcină apăruseră... prăbuşindu-se în prea dura necesară luptă, pierind anonimi.

Am trecut de multe ori prin pădurile seculare. Am văzut în aceste păduri şi copaci doborâţi de furtuni sau de fulgere. Dar am văzut mult mai mult cum sunt atacaţi furibund copacii singuratici. Deşi nici loc mult nu ocupă, deşi de folos de multe ori au fost şi încă sunt, oamenii tocmai către ei îşi îndreaptă dorinţa de a-i doborî. Şi ca să completeze opera umană, fulgere apărute de aievea îşi fac mereu drum spre aceşti ultimi copaci singuratici.

Unii dintre marii copaci singuratici, de multe ori nu se mai văd, cotropiţi fiind, în existenţa lor, de creşterea pădurilor nedefinite, în amestec fără formă. Copacii ce nu se văd de atâta pădure nedorită... Iar pădurile nedorite încep să cuprindă aproape întregul areal. Vâscul acestora ameninţă necruţător existenţa nobilă a copacilor singuratici, ba chiar şi pe a celor ce mai au, sau vor să aibă o existenţă necesară şi lăsătoare de rod.

Nu mi-am dorit niciodată să mă compar cu un copac singuratic. Nu mi-am dorit niciodată să am destinul unui copac singuratic. Mi-am dorit întotdeauna să fiu ca un copac în mijlocul pădurii. Poate şi pentru că mi-ar fi fost mult mai uşor. Dar poate că am fost un soi ce nu s-a putut cuprinde în nici o pădure. Pădurile m-au împins mereu spre margine şi mereu m-am trezit ca un copac singur, în bătaia vânturilor, în vorbele oamenilor, trimis mereu, mereu către margine. Şi mereu, fără împotrivire am plecat în căutarea pădurilor ce îmi vor permite să stau o clipă să îmi pansez rănile săgeţilor otrăvite. Am simţit uneori că sunt obosit şi mi-am dorit să rămân doar o umbră, intins peste drumurile ce le tot mersesem. Dar parcă nici aşa nu mi-a fost dată odihna şi mereu a trebuit să privesc cerul, apele, norii, fulgerele, vânturile, direct în faţă. Şi mereu să bat drumul sorţii doar pe jos. Şi aproape mereu să o iau de la început. Iar drumul nu se lasă niciodată a fi scurtat. Se vrea uneori a fi mai greu, aşa încât de multe ori trebuie să iau în piept urcuşuri de neimaginat. Iar vânturile îngheţate suflă fără încetare, din aproape toate părţile.

Lumina soarelui mi-a crestat în priviri dorinţa de a domoli întunericul. Frigul iernilor mi-a brăzdat fruntea să pot rezista căldurii toride. Ploile de toamnă mi-au înlăcrimat ochii să mă pot apăra de vânturile de peste vreme. Şi urmele trecerii doar s-au estompat, urmând ca odată cândva să bată pragul... Acel prag peste care pasul, mic în forma sa cea mai simplă, mare în însemnătatea lui reală, nu se va mai întoarce... niciodată...

Sau e poate doar o iluzie... Poate doar se va închide un cerc... Şi un alt cerc deschis îi poate lua locul... Şi aşa mai departe... Et caetera... până în eternitate. Şi chiar mai departe!

Stea mereu

Te zăresc a stelelor stăpână
Eu, un om ce moartea şi-o amână...
Şi privesc spre zările albastre,
Însă plec în nopţile-mi sihastre.

Te zăresc în lunga-mi agonie,
Nimeni nu mai vrea să mă mai ştie...
Ştiu că eşti o stea ce nu se stinge,
Vis de vară ce mereu învinge...

Tu eşti stea de noapte şi de zi...
Şi-mi vei fi mereu... Pasăre I!

Manifest împotriva mea

Călugăriţi-mă în cea mai mare taină,
Când soarele străluce-nspre apus
Şi înveliţi-mă într-a tăcerii haină
Să nu mai auziţi ce am de spus.

Puneţi-mă mereu în zona interzisă
Când vă e clar că sunt de pus la zid,
Nu tac şi nu îmi vreau nici vorba compromisă
De vreun ţel ascuns sau doar servid.

Sau omorâţi-mă de ştiţi că e mai bine
La ceas târziu când luna intră-n nori,
Dar să păstraţi ceea ce azi îmi aparţine
Să vreţi să fiţi mai liniştiţi în zori.

Apocaliptic

Va fi curând un val nimicitor
Ce va lovi în tot ce e înalt,
Şi focuri, într-un rug ameţitor,
Vor da-n final şi ultimul asalt.

Deasupra va rămâne un palat
Ce urme va purta, ca de securi,
Şi doar pământul va putea fi pat
Pentru acei ce nu vor fi-n păduri.

Şi martori or să fie prea puţini,
Eu sigur... dar aş vrea să fii şi tu...
Să ducem către cei plecaţi lumini,
Şi să păstrăm speranţa ca atu...

Deschidere

Ne iubim în trecere mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Umbra lumii nouă ni s-a dat
A venit şi seara, s-a-nnoptat.

Umbrele vin peste noi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Noaptea rece-n taină ne-a cuprins
Nu mai ştiu ce patimi ne-au învins.

Întuneric vom privi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Neguri ne trimit către abis,
Poarta depărtării s-a deschis.

Pas pe prag

Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,
Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,
Razele de soare ard un văl de ceaţă,
Noi vom trece pragul pe un drum sortit.

Pas de înălţare, izgonit de lume,
Se despovărează de un trist trecut,
Razele de lună scriu pe cer un nume,
Noi vom trece pragul spre necunoscut.

Pas de existenţă, împărţit în două,
Se reduce astăzi la destin comun,
Razele de soare plâng în bob de rouă,
Noi vom trece pragul. Nu ştiu ce să-ţi spun.

Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,
Trece spre finalul gândului uitat,
Razele de lună spun că nu se poate,
Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.

Actuale întrebări

Ne schimbăm identitatea des,
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.

Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.

Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.

Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.

Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.

Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.

Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.

Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.

Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?

Protest

Protestez în modul cel mai dur
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)

Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)

Învăţăcel

Învăţ acum că mai există Basta,
Şi nu-i străin, ci e român de-al meu.
Învăţ şi înţeleg acum năpasta
Ce ne-a împins în jos, pe noi, mereu!

Învăţ mereu că-n lume e mai bine
Să stai îngenuncheat mereu la porţi,
Învăţ şi înţeleg că cei ca mine
Sunt vinovaţi mereu că nu sunt morţi!

Învăţ. Dar nu pot unii să priceapă
Că pietre suntem, dure, ce nu crapă,
Chiar dacă suntem aruncate-n apă.

Rugăminte

Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Eu sînt doar nemuritor de rând,
Am vrut doar să vezi că se mai poate
Să te reclădeşti din scrum de gând.

Dintr-un vis stârnit de remuşcare
Te-ai robit în noapte şi în seri
Şi plecând în tainica-mi chemare
Vei trăi strivită de plăceri.

Să mă uiţi ca să mă ai cu viaţa
Eu sunt doar o umbră în uitări,
Şi să plîngi în şoaptă dimineaţa
Ce-am strivit-o-n albe aşteptări.

Dintr-o vorbă scrisă în păcate
Te-am dorit în clipa de hotar,
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Ca pe-o filă dintr-un calendar.

Şi precum se strâng în noapte toate
Să renaşti din viaţă şi din şoapte
Şi priveşte-n taină şi socoate
Clipa înrobită ca o noapte.

Rămîi drumeţule

Rămîi, drumeţule hoinar,
Rămîi în munte solitar,
Alături fii să-l simţi aproape
Cînd cerbii vin să se adape.

Rămîi sub cetina de brad,
Rămîi cînd alte frunze cad,
Să vezi cum caprele pe creste
Rescriu a muntelui poveste.

Rămîi drumeţe, pe-nserat,
Rămîi sub luna-n nimb bogat,
Cînd cîntă apa în izvoare
Doinind în suflete şi-n soare.

Rămîi cu dorul de asalt,
Rămîi cu muntele înalt,
Cînd vulturii îţi dau bineţe,
Rămîi pe crestele semeţe.

Un joc în foc

În pasul nopţilor străine
Puterea veţii-mi aparţine
Şi pun pe foc

întregul joc

Cînd norocul meu îl trag la sorţi.

În prag de zi, în dimineaţă
Lumina nopţii pleacă-n ceaţă
Şi-ntregul foc

e doar un joc

Ce bate-ncet, încet, la alte porţi.

Nisip de cetate

lui Amza Pellea

Jos la poalele cetăţii
Pietrele se-adună-ncet;
Toate trec necesităţii
De-a fi semnul de regret.

Cad încet sihastre turle
Şi coloanele se pierd;
Numai vîntul să le urle
Timpului ce îl dezmierd.

Peste milenara-i poartă,
Podul apelor e rupt;
Toate trec deplin în soartă
Şi se zbat pe dedesupt!

Cad încet la poale pietre
Şi se-adună într-un nimb.
Rămînînd o veche zestre
Ca un semn de ultim schimb.

Mister în pas

Cîte n-ar fi de n-ai pleca vreodată,
De n-ai rămîne tainic pribegire,
Te-aş căuta pe calea spulberată
A celei vechi, rostite, împlinire.
Te-aş lua din cer
În pas stingher,
Şi m-aş robi,
Şi te-aş iubi.

De n-ai pleca în fiecare clipă
Înlăcrimând chemarea sîngerîndă,
Te-aş aduna pe calea de risipă
A celei vechi, rostite, stea flămîndă.
Te-aş lua din cer
Plin de mister,
Să-mi fii aş fi,
Şi te-aş iubi.

De-ai sta puţin în palma fulgerată
Şi nu mi-ai răstigni voit privirea,
Te-aş aduna pe calea mea uitată
Din tot mai veche, plînsă, amintirea.
Te-aş lua din cer
În pas de ger,
Şi te-aş robi,
Şi m-ai iubi.

Te iau din foc
În zbor, în joc.
Şi te iubesc,
Şi mă găsesc.

Un pas

Pas cu pas se duce,
Altul e răscruce.
Clipa de-mplinire
Plînge în neştire,
Şi răsare iar
Umbră de hoinar.

Şi încet înceată
Vorba-ncătuşată.
Mai rămîne-n urmă,
Umbra ce se curmă:
Rost adolescent
Pus ca un accent.

Nici nu se mai ştie,
Prin copilărie,
Cum încet se duce
Pas cu pas spre cruce,
Şi-i mereu în cer
Umblet de mister.

Pas de pas tîrziu
Vine-ntr-un sicriu.
Ca un paşnic semn
Răstignit în lemn.

Iubire

Se iubesc cu mugurii de gheaţă
Poduri de pervaz înzăpezit,
Pribegind în apele de ceaţă,
Ispitite de un frig cinstit.

Şi cu sfinte mîini incinerate
Pun corole-n ruguri de hotar,
Tot tînjind o sacră libertate
Peste hotărîtul minutar.

Fulgi de timp îşi fîlfîie aripa,
Zborul arde-n ţurţurii ce plîng,
Căută cu ochii lor risipa
Vadului ce noaptea o înfrîng.

Ultima strivire de fereastră,
Ninge cu scîntei în prag de cer,
Colindînd o lacrimă albastră
Oglindită-n visul efemer.

Şi-n amurgul rece de cleştar,
Zorii vin încet şi dau în pîrg,
Izgoniţi spre soare de Icar,
Dintr-al aripii topite tîrg.

Primele colibe ale nopţii
Împrejurul viselor se strîng,
Şi trozneşte lemnul vechi al porţii,
Amintindu-şi iernile din crîng.

Au fost cei dintîi

Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.

Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.

Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.

Au fost cei dintîi,
Munţii.

Pod

Formă de vagă speranţă
ruptă din aripi de val,
Capătul drumului lumii
arde-n orbiri de voal,

Oblăduire de tihnă
secătuită-n pămînt,
Pîinea dă rost de renume
ostentativ în cuvînt.

Lagăr firesc în pierzare,
apele-n valuri se trec,
Marginea mării se rupe,
către izvor o aplec.

Numai puţin printre pietre
apa se-ascunde scurmînd,
Ordinea legii servide
trece prin faptă şi gînd.

Tîrg din obşteasca fîntînă
a preafinalului ger,
Trecerea-n patima nopţii
încă se pierde în cer.

Urmă de formă în spuză
între destin şi abis,
Încă resimt pîrguirea,
tainic, spre rod, ca un vis.

Pod peste drumul de cruce,
foc peste gheaţă de foc,
Marea-n ispite se curmă
între netimp şi noroc.