În concertul liricii româneşti actuale, Daniel-Dumitru Darie se impune ca o voce distinctă între multe altele ale scriitorilor generaţiei sale.
O nouă carte de versuri care se adaugă la cele încă 4 volume de poezie, publicate deja, se constituie, indubitabil, într-un eveniment literar de marcă.
Este vorba de o nouă apariţie, sub titlul Pas pe Prag, o culegere de poeme ce probează o altfel de trăire poetică. Aici, pragul are un cumul de sensuri, sugestii şi conotaţii diferite de cele acceptate în arealul firescului cotidianului. Din prag, lumea poeţilor a descoperit calea spre orizontul apropiat dar şi spre nemărginire.
Deziluziile vieţii, chinurile creaţiei, aspiraţiile către o nouă altitudine sufletească-speranţa împlinirii în dragoste sunt coordonatele definitorii ale creatorului. Pasul îi este un aliat pentru traversarea nemuririi, un regenerator al forţei artistice dăinuitoare. Avem în faţă încă un sceptic mântuit prin Poezie după ce a urcat solitar spre o Golgotă personală; numai aşa „devenirea” justifică desăvârşirea. Nu există poem din care să nu reţinem o „perlă stilistică”, o expresie inedită, memorabilă (nopţi de foc; vocea-mi archebuză; scrumul de gând etc) Rugăciunile se transformă în rugăminţi („Rugăminte”).
Acum e rândul criticii să se aplece cu acribie şi înţelegere asupra acestei creaţii de certă valoare. Să ajungi la esenţa creaţiei, a Poeziei mai ales, s-o înţelegi cum se cuvine, să o semnalezi la timp imediat după editare, să faci o critică de întâmpinare atât de trebuitoare cititorului mai puţin avizat, sunt doar câteva dintre preceptele determinante care impun şi se impun criticului bine intenţionat. E tocmai ceea ce mă voi strădui să întreprind, fidel acestor repere, pe parcursul părerilor generate de text.
În poemul titular, Daniel-Dumitru Darie face, în sfârşit, „pasul peste prag”; un Făt Frumos care îşi trece mireasa peste prag, prag neumblat, pentru ai arăta palatul comorilor unui nemuritor de rând. Negreşit, noua locatară va deveni şi ea o nemuritoare pe un alt tărâm. Acolo se află cuibul visurilor şi al fericirii, nesperate până atunci. Poemul este concentrat în chintesenţa celor patru strofe - dar câtă potenţialitate sugestivă, conţinută, presupune orice vers!
„Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,
Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,
Razele de soare ard un văl de ceaţă,
Noi vom trece pragul pe un drum sortit.”
…………………………………………..,
„Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,
Trece spre finalul gândului uitat,
Razele de lună spun că nu se poate,
Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.”
(Pas pe Prag)
Arar apare un cer înseninat, curat ”ca oglinda”, luminat de soare, sau spuzit de stele, noaptea - spre care, tu cititor, să-ţi poţi ridica privirile în tării şi să asculţi muzica sferelor; ceaţa, amurgul, clar-obscurul, negurile cotropesc, în sincope, cadrul poemelor. Poetul pare un însingurat, dacă nu, chiar unul dintre marii singuratici care îşi croiesc şi străbat un drum numai al lor în câmpul fără de hotar al literaturii. Însingurarea, singurătatea căutată nu vizează şi nu frizează cumva alienarea; este doar un dat poetic aparţinător (scriitorului).
„Doar lampa prefiră
O flacără moartă
Şi trist mi se-nşiră
O viaţă şi-o soartă
(Plâns de greier)
„Duceam cu mine şoapta unei stele
inoculând speranţe inutil,
Aripi de vis plângeau în vorbe grele,
negând dezastrul pasului tiptil.
(Destin târziu)
„Bat secunda şi mă bate,
Şi-mi împac numai în gînd
Triste şoapte zbuciumate,
Amintirile, plîngînd.
(Secunda violentă)
Filiaţii cu reprezentanţii arealului poetic autohton se pot detecta volens-nolens, fiindcă seva lirică circulă ca prin nişte rădăcini întinse pe sub pământ, asta dacă ar fi să ne oprim doar la expresia lui Lucian Blaga. Convenim că avem dea face cu un dat ancestral, căruia, poetul nostru nu i se poate sustrage. Fuge de tirania subjugării blagiene, dar această tiranie oricum îşi lasă amprenta (Rugăciune la rădăcina stejarului). În acest sens îi putem nominaliza, fie şi în treacăt, pe un Coşbuc, Goga sau Bacovia; Eminescu şi Arghezi împlântă săgeata în scutul poeziei lui Daniel-Dumitru Darie, chiar dacă în cuirasă nu rămâne decât „săgetătura” fiorului liric; adie numai influenta maeştrilor şi nu matricea stilistică înrobitoare a acestora. Preluarea artistică a temelor şi motivelor poetice devine atribut distinct al autorului.
Pe tipar de vers clasic merg mai toate poemele cărţii. Recurgerea la versul alb este rar întâlnită, fiind în slujba aceloraşi coordonate ale cosmosului său poetic.
Pentru cititorii poeziilor lui Daniel-Dumitru Darie, decriptarea îngemănării celor trei „D” a devenit deja un fapt de notorietate. Deseori, denominaţiile se echivalează. Nici autorului nu-i displace trimiterea spre simbolistica alfabetului grecesc; litera „D” avea, în vechea Eladă, numele „delta (∆)”. În scrierile biblice, ∆ semnifică ochiul Divinităţii, acesta fiind adoptat ca totem şi în sigla editurii pe care poetul o conduce.
Daniel-Dumitru Darie, spirit generos, reeditează pilda marelui înaintaş Ion Heliade Rădulescu, nu numai prin îndemnul „…scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, ci şi prin tipărirea cărţilor tinerilor autori. Adevărat act de cultură!
Poate, încă nu i s-au scris exegezele cărţilor apărute, dar critica îşi va face, sperăm, datoria.
Putem afirma, fără să riscăm termenul, că „3D” este deja un scriitor consacrat şi cunoscut unui cerc tot mai larg de cititori şi admiratori.
Oricum şi oricând, în Ţara Poeţilor, în Republica Literelor, senatorul de drept al cuvântului născător de Frumos şi Iubire şi-a însemnat loc de veşnicire („un nemuritor…”).
Unui urmaş al auguştilor poeţi latini se cuvine, pe merit, o urare: EXCELSIOR!
prof. Creţu Dumitru (Mitriţă)
