Noi, paşi prin timp...

Pas după pas păşim pe calea existenţei. Suntem mereu aceiaşi şi, totuşi, alţii. Suntem fulguiri de zâmbet, suntem soare şi lacrimă. Ne-am născut cu un paşaport spre Nicăieri. Sau spre Undeva. Dar, avem datoria de a merge înainte. Lăsând trecutul în noi, parte neclintită a unei eternităţi. Al unui ieri ce, sperăm, să nu devină, din nou, un azi.

Vom face primul pas încă din naştere. Paşii copilăriei, ai purităţii. Poticnindu-ne în frunze lăcrimânde, firele nevăzute care ne leagă de Cer ne vor ridica încet, ajutându-ne să pornim apoi mai departe. Pentru că “noi vom trece pragul pe un drum sortit” (“Pas pe prag“).

Treptat, timpul va trece…”Tic-tac”… … strivind secundele una câte una. Fără şovăială, paşii ne vor purta spre un alt prag, plin de mistere. Acela al adolescenţei. Inima va înflori, lăsând să pătrundă în ea iubirea, deschizând “privirea “.

Vom mai urca o treaptă. Treapta maturităţii, viaţa fiind înţeleasă acum numai ca “Destin comun”, chiar dacă, uneori, “razele de lună spun că nu se poate“. O treaptă a cărui prag va fi plin de ”viaţă răvăşită“. Dar… “E drumul greu”… Vom “vinde trecutul la tarabă”, trecând peste toate obstacolele, întrecându-ne ”cu primăvara în trăiri”. Încet, încet, trecutul va putrezi, cântecul trist şi lacrimile de greier transformându-se în dans lin de “speranţă lumească“. Într-un “Destin târziu“, când viaţa pare că nu mai are nici o noimă, descoperim că orice cădere este un pas înainte, un zâmbet cu sens devenind zbor spre înălţimi. Paşii în doi… Fulgi de clipe ce fâlfâie din aripi…(“Iubire”)… Zmee spre un alt destin… În toată această etapă vom fi, pentru noi şi pentru alţii, inscripţie în antiteză, un Alfa şi Omega, o zbatere de aripi, cădere şi zbor, întuneric şi lumină, răsărit şi apus. Vom privi viaţa cu alţi ochi, fiind părtaşi la bucuriile şi tristeţile semenilor noştri. Încercând să ajutăm vom deveni, de multe ori, “cenzuraţi“, dar dornici să găsim răspunsuri. Unele vor veni, altele vor întârzia. Ne va fi foarte greu să înţelegem de ce majoritatea întrebărilor noastre sunt retorice...

Dar vom lupta să răzbatem şi, cu zâmbetul pe buze şi credinţa în suflet, deschidem o nouă poartă. Aceea în care fiecare amintire începe cu “A fost odată“… În care “adunăm din urmele de fum/cu duioşie scrumul” (“Lacrimi”). Aceea care parcă ne este şi teamă să o numim, să o trăim. Răscolim amintirile şi nu găsim prezentul decât în zâmbetul propriilor copii şi râsul zglobiu al nepoţilor noştri.

Cu sfială, vom ajunge să păşim pe ultima poartă. ”Pas de pas tîrziu/Vine-ntr-un sicriu/Ca un paşnic semn/Răstignit în lemn.” (“Un pas“). Va fi “Ultimul val“, învăluit în ”Nostalgie de Toamnă”. Dar nu vom uita, înainte de a trece acest prag, să adresăm o ”Rugăminte“ celor dragi: aceea de a preţui fiecare clipă, ca şi când ar fi ultima… Aceea de a privi şi asculta, cu inima deschisă, râsul unui copil, sărutul unui adolescent, frământările unui adult şi amintirile unui om în vârstă. De a vibra la fiecare lacrimă de nor, la murmurul unui izvor, de a asculta foşnetul stelelor şi tăcerea unui zâmbet de soare…

Şi aceasta, chiar dacă nu avem răspunsul la ceea ce reprezintă clipele… Poate că nu sunt altceva decât lacrimile noastre prinse în clepsidra timpului… sau fire de nisip strangulate de mâini dornice… De căutare? De dragoste? De speranţă? Cine mai ştie?

“Mister în pas“… Fiecare dintre ei ne deschid o cale pe drumul vieţii… Fiecare trebuie trăit… Până la “Pasul final“… Ultimul…

“Pas pe prag”… Ce este altceva această mică nestemată decât o radiografie a vieţii oricăruia dintre noi, până la Supremul Pas?

Nu sunt oare aceştia trepte existenţiale care crează un “Pod” peste timp?

Sau, poate, “Concertul vieţii”…

Patricia-Viorica Belcin

Un ocean de iubire într-o lacrimă de suflet…

În concertul liricii româneşti actuale, Daniel-Dumitru Darie se impune ca o voce distinctă între multe altele ale scriitorilor generaţiei sale.

O nouă carte de versuri care se adaugă la cele încă 4 volume de poezie, publicate deja, se constituie, indubitabil, într-un eveniment literar de marcă.

Este vorba de o nouă apariţie, sub titlul Pas pe Prag, o culegere de poeme ce probează o altfel de trăire poetică. Aici, pragul are un cumul de sensuri, sugestii şi conotaţii diferite de cele acceptate în arealul firescului cotidianului. Din prag, lumea poeţilor a descoperit calea spre orizontul apropiat dar şi spre nemărginire.

Deziluziile vieţii, chinurile creaţiei, aspiraţiile către o nouă altitudine sufletească-speranţa împlinirii în dragoste sunt coordonatele definitorii ale creatorului. Pasul îi este un aliat pentru traversarea nemuririi, un regenerator al forţei artistice dăinuitoare. Avem în faţă încă un sceptic mântuit prin Poezie după ce a urcat solitar spre o Golgotă personală; numai aşa „devenirea” justifică desăvârşirea. Nu există poem din care să nu reţinem o „perlă stilistică”, o expresie inedită, memorabilă (nopţi de foc; vocea-mi archebuză; scrumul de gând etc) Rugăciunile se transformă în rugăminţi („Rugăminte”).

Acum e rândul criticii să se aplece cu acribie şi înţelegere asupra acestei creaţii de certă valoare. Să ajungi la esenţa creaţiei, a Poeziei mai ales, s-o înţelegi cum se cuvine, să o semnalezi la timp imediat după editare, să faci o critică de întâmpinare atât de trebuitoare cititorului mai puţin avizat, sunt doar câteva dintre preceptele determinante care impun şi se impun criticului bine intenţionat. E tocmai ceea ce mă voi strădui să întreprind, fidel acestor repere, pe parcursul părerilor generate de text.

În poemul titular, Daniel-Dumitru Darie face, în sfârşit, „pasul peste prag”; un Făt Frumos care îşi trece mireasa peste prag, prag neumblat, pentru ai arăta palatul comorilor unui nemuritor de rând. Negreşit, noua locatară va deveni şi ea o nemuritoare pe un alt tărâm. Acolo se află cuibul visurilor şi al fericirii, nesperate până atunci. Poemul este concentrat în chintesenţa celor patru strofe - dar câtă potenţialitate sugestivă, conţinută, presupune orice vers!

„Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,

Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,

Razele de soare ard un văl de ceaţă,

Noi vom trece pragul pe un drum sortit.”

…………………………………………..,

„Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,

Trece spre finalul gândului uitat,

Razele de lună spun că nu se poate,

Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.”

(Pas pe Prag)

Arar apare un cer înseninat, curat ”ca oglinda”, luminat de soare, sau spuzit de stele, noaptea - spre care, tu cititor, să-ţi poţi ridica privirile în tării şi să asculţi muzica sferelor; ceaţa, amurgul, clar-obscurul, negurile cotropesc, în sincope, cadrul poemelor. Poetul pare un însingurat, dacă nu, chiar unul dintre marii singuratici care îşi croiesc şi străbat un drum numai al lor în câmpul fără de hotar al literaturii. Însingurarea, singurătatea căutată nu vizează şi nu frizează cumva alienarea; este doar un dat poetic aparţinător (scriitorului).

„Doar lampa prefiră

O flacără moartă

Şi trist mi se-nşiră

O viaţă şi-o soartă

(Plâns de greier)

„Duceam cu mine şoapta unei stele

inoculând speranţe inutil,

Aripi de vis plângeau în vorbe grele,

negând dezastrul pasului tiptil.

(Destin târziu)

„Bat secunda şi mă bate,

Şi-mi împac numai în gînd

Triste şoapte zbuciumate,

Amintirile, plîngînd.

(Secunda violentă)

Filiaţii cu reprezentanţii arealului poetic autohton se pot detecta volens-nolens, fiindcă seva lirică circulă ca prin nişte rădăcini întinse pe sub pământ, asta dacă ar fi să ne oprim doar la expresia lui Lucian Blaga. Convenim că avem dea face cu un dat ancestral, căruia, poetul nostru nu i se poate sustrage. Fuge de tirania subjugării blagiene, dar această tiranie oricum îşi lasă amprenta (Rugăciune la rădăcina stejarului). În acest sens îi putem nominaliza, fie şi în treacăt, pe un Coşbuc, Goga sau Bacovia; Eminescu şi Arghezi împlântă săgeata în scutul poeziei lui Daniel-Dumitru Darie, chiar dacă în cuirasă nu rămâne decât „săgetătura” fiorului liric; adie numai influenta maeştrilor şi nu matricea stilistică înrobitoare a acestora. Preluarea artistică a temelor şi motivelor poetice devine atribut distinct al autorului.

Pe tipar de vers clasic merg mai toate poemele cărţii. Recurgerea la versul alb este rar întâlnită, fiind în slujba aceloraşi coordonate ale cosmosului său poetic.

Pentru cititorii poeziilor lui Daniel-Dumitru Darie, decriptarea îngemănării celor trei „D” a devenit deja un fapt de notorietate. Deseori, denominaţiile se echivalează. Nici autorului nu-i displace trimiterea spre simbolistica alfabetului grecesc; litera „D” avea, în vechea Eladă, numele „delta (∆)”. În scrierile biblice, ∆ semnifică ochiul Divinităţii, acesta fiind adoptat ca totem şi în sigla editurii pe care poetul o conduce.

Daniel-Dumitru Darie, spirit generos, reeditează pilda marelui înaintaş Ion Heliade Rădulescu, nu numai prin îndemnul „…scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, ci şi prin tipărirea cărţilor tinerilor autori. Adevărat act de cultură!

Poate, încă nu i s-au scris exegezele cărţilor apărute, dar critica îşi va face, sperăm, datoria.

Putem afirma, fără să riscăm termenul, că „3D” este deja un scriitor consacrat şi cunoscut unui cerc tot mai larg de cititori şi admiratori.

Oricum şi oricând, în Ţara Poeţilor, în Republica Literelor, senatorul de drept al cuvântului născător de Frumos şi Iubire şi-a însemnat loc de veşnicire („un nemuritor…”).

Unui urmaş al auguştilor poeţi latini se cuvine, pe merit, o urare: EXCELSIOR!

prof. Creţu Dumitru (Mitriţă)